Mulți părinți se întreabă cum pot stabili limite clare pentru copii fără a părea rigizi sau distanți. Soluția este stilul parental autoritativ, recomandat de Laura Jijie, medic primar psihiatru pediatric. Acesta combină două elemente esențiale: reguli ferme și o conexiune emoțională autentică. Când copilul se simte ascultat, dar știe că regulile rămân neschimbate, luptele de putere și confuzia din familie se diminuează.
Laura Jijie, coordonator al Compartimentului de Psihiatrie Pediatrică la Spitalul Județean de Urgență „Mavromati” Botoșani, descrie cinci stiluri parentale. Pe lângă cel autoritativ, există stilul dominant, care prin rigiditate și etichete poate genera anxietate. Stilul permisiv, lipsit de limite, duce la dificultăți de integrare socială. La polul opus, stilul hiperprotectiv afectează autonomia și încrederea copilului, iar cel dezinteresat, prin lipsa de implicare, subminează dezvoltarea atașamentului.
Răsfățul nu este o problemă psihică, ci o consecință a unui stil parental inconsecvent. Când un părinte cedează unui tantrum, copilul învață că un comportament agresiv este o metodă eficientă pentru a obține ce își dorește. Consecvența devine astfel un pilon central. „Dacă acasă stabilim o regulă, iar într-un magazin copilul începe să țipe și să se trântească pe jos pentru că își dorește o jucărie sau dulciuri, iar noi cedăm de rușinea celor din jur, copilul învață că exact acel comportament îi aduce rezultatul dorit”, explică medicul, conform Revista Ioana. Unitatea este la fel de importantă: când mama spune una și tatăl alta, copilul primește semnalul că limitele pot fi forțate.
A impune o limită nu înseamnă a retrage afecțiunea. Dimpotrivă, este o formă de grijă care oferă structură. Limbajul folosit face diferența. Un răspuns calm, care validează emoția fără a anula regula, poate suna astfel: „Înțeleg că ești supărat pentru că nu te mai las să folosești telefonul, dar regula este că la ora 21.00 telefonul rămâne în bucătărie, la încărcat.” Copilul înțelege că emoția lui este văzută, dar și că adultul menține un cadru sigur, fără a ceda din vină sau oboseală.
Perfecțiunea nu este scopul. Părinții nu trebuie să fie perfecți. „Este suficient să înțeleagă nevoile copilului, să fie disponibili emoțional și, în același timp, să stabilească reguli clare și consecvente”, precizează Laura Jijie. Parte din acest proces este și acceptarea greșelilor, atât ale părintelui, cât și ale copilului. Copiii trebuie lăsați să greșească pentru a putea învăța din propriile experiențe. „Este foarte important să-i lăsăm pe copii să greșească. Tocmai din propriile greșeli învață cel mai bine. Sigur, cu o condiție esențială: greșeala să nu fie însoțită de etichetări sau reproșuri umilitoare din partea părinților.”
Schimbarea propriului stil parental începe cu pași mici. Primul este observarea situațiilor în care regulile tind să dispară: la cumpărături, la ora de culcare sau în fața ecranelor. Al doilea pas este ajustarea limbajului pentru a valida emoția și a reconfirma limita în aceeași propoziție. Al treilea pas este acordul dintre adulții din familie, pentru ca regulile să fie aplicate unitar. Aceste ajustări sunt cu atât mai necesare în contextul presiunilor cotidiene, precum timpul redus petrecut în familie, impactul ecranelor sau presiunea performanței școlare.
