Felul în care o femeie își percepe corpul nu pornește doar de la imaginea din oglindă. Cristina Nica, psihoterapeut sistemic de copil, cuplu și familie, formator și consilier pentru dezvoltare personală, explică faptul că imaginea corporală este strâns legată de identitate și se formează din experiențe vechi, mai ales din copilărie și adolescență. La maturitate, toate acestea pot deveni o voce interioară care comentează constant felul în care arăți.
În concret, atunci când apar în minte etichete precum „prea slabă”, „prea grasă”, „nu ești feminină” sau „nu ești suficient de atrăgătoare”, de multe ori nu corpul este cel care „vorbește”, ci modul în care ai învățat să îl interpretezi. Partea importantă este că, dacă imaginea corporală a fost învățată, ea poate fi și schimbată, nu prin perfecțiune, ci printr-o privire mai blândă. Când relația cu propriul corp se reduce la controlul greutății, al alimentației sau al aspectului fizic, corpul ajunge să fie tratat ca un proiect fără final, ceea ce poate aduce presiune, anxietate și oboseală emoțională.
În copilărie, identitatea este foarte permeabilă, iar mesajele despre corp sunt absorbite fără filtru. Observațiile repetate despre greutate, feminitate, atractivitate sau cât de „sportiv” este un copil nu rămân simple remarci, ci se lipesc de identitate. În adolescență, aceste lentile se întăresc sub influența comparațiilor sociale și a standardelor estetice. Potrivit Lyla, Cristina Nica rezumă această legătură astfel: „Imaginea corporală nu este niciodată doar despre corp; este despre felul în care ne-am învățat să ne privim, despre câtă libertate ne permitem, despre câtă blândețe ne oferim, despre cât de mult ne-am lăsat modelați de privirile altora.”
De aceea, atunci când te surprinzi criticându-te într-o cabină de probă, într-o fotografie sau dimineața înainte să pleci de acasă, întrebarea utilă nu este „ce mai trebuie să schimb la mine?”, ci „a cui este vocea asta pe care o aud?” Cristina Nica explică și de ce multe adulte se agață de controlul greutății, al mâncării sau al aspectului fizic. Pentru mulți oameni, acesta devine o strategie prin care încearcă să recâștige controlul într-o viață percepută ca imprevizibilă.
Dar corpul nu este doar un obiect care trebuie modelat. El arată și oboseala, stresul, anxietatea, traumele, pierderile, schimbările hormonale și trecerea timpului. „Corpul nu poate fi mințit. El spune adevărul chiar și atunci când noi încercăm să-l ascundem.” Un pas practic este să nu traduci automat orice schimbare corporală ca eșec, ci să o citești ca informație. Oboseala poate fi oboseală, iar tensiunea poate fi tensiune. Nu tot ce vezi la tine cere corectare.
Psihoterapeutul subliniază că refacerea unei relații sănătoase cu corpul nu începe cu modificarea aspectului fizic, ci cu schimbarea felului în care îl privești. Asta înseamnă să înlocuiești critica prin curiozitate, rușinea prin blândețe și comparația prin prezență. În oglindă, poate ajuta să observi primul gând automat fără să îl hrănești și să schimbi întrebarea „ce nu e bine?” cu „ce încearcă corpul meu să-mi spună?” În zilele în care nu îți place cum arăți, accentul poate fi mutat de la iubire la respect. „O relație sănătoasă cu corpul nu înseamnă să-l iubim necondiționat, ci să-l respectăm. Să-l ascultăm. Să-l locuim. Să-l tratăm ca pe o parte din identitatea noastră, nu ca pe o problemă de rezolvat. Înseamnă să ne permitem să fim oameni, nu idealuri estetice.”
Pentru părinți, mesajele mici au o greutate uriașă. În copilărie, identitatea se formează din repetiție, iar etichetele aparent banale pot influența ani întregi felul în care copilul se va vedea. De aceea, este important să fie evitate formulările critice de tipul „ești prea ” și să nu fie transformat corpul într-un criteriu de valoare personală. Presiunea socială nu dispare, însă îi poate fi slăbită vocea atunci când alegi să nu mai confunzi valoarea personală cu aspectul fizic și să rescrii, pas cu pas, povestea pe care ți-o spui despre tine.
