Ai simțit vreodată că trăiești o viață care parcă nu îți aparține în totalitate? Mulți români se confruntă cu blocaje și tipare repetitive fără să înțeleagă de ce. După 27 de ani de experiență și mii de ore de lucru cu oamenii, experta Laura Ghiță aduce în prim plan o realitate emoțională tulburătoare, legată direct de istoria familiei noastre.
Căutarea liniștii în locuri greșite
Să fim sinceri. Ne petrecem o mare parte din timp alergând după o validare continuă, căutând liniștea în exterior. Numai că lucrurile stau puțin diferit. Laura Ghiță a început propria călătorie de regăsire fără a se gândi că va ajunge să lucreze cu alți oameni, dar descoperirile au fost profunde.
„Am început această călătorie intenţionată de regăsire, doar pentru mine și știu că nu am avut nici cel mai mic gând că voi ajunge să lucrez cu oamenii. Dar, după 27 de ani și mii de oameni cu care am lucrat direct, cel mai profund lucru pe care l-am descoperit e că sunt mult mai mult decât știu şi îmi pot imagina”, mărturisește ea.
Iar căutarea exterioară este, de fapt, o capcană. „Eu am căutat mult timp liniștea în exterior, în relaţii, în realizări, în schimbare, dar liniștea nu vine de acolo. Atunci când am avut curajul să privesc realitatea exact așa cum este, fără să îmi doresc să o ajustez, atunci a apărut liniștea.” Până la urmă, totul se reduce la o perspectivă simplă: „M-am găsit și regăsit pe mine, în diferite experienţe şi am ajuns să înţeleg că tot ceea ce căutăm, siguranţă, iubire, apartenenţă, se află deja în noi și avem nevoie să reînvăţăm să recunoaștem ceea ce este al nostru.”
De ce nu ești defect. Eliberarea de perfecțiune
E al naibii de greu să fii mereu puternic și să le rezolvi pe toate. Presiunea perfecțiunii ne epuizează și ne lasă cu un sentiment constant că ceva este în neregulă cu noi. Pe măsură ce o persoană se redescoperă, tonul critic interior începe să se schimbe. „În acest proces personal pe măsură ce, pas cu pas, te redescoperi se schimbă tonul interior. Apare blândeţea, conștientizezi monologul dur, cu judecată, începi să îl înţelegi şi treci la ceva mai blând, un dialog cu sens”, explică experta.
Adevărata transformare apare când renunțăm la așteptări nerealiste. Conform unei analize publicate de Revistaioana, momentul de claritate vine atunci când înțelegem scopul vechilor noastre comportamente. „Când oamenii reușesc să reducă gălăgia așteptărilor, ce ar trebui să fie, ce ar fi trebuit să facă altfel, și privesc cu adevărat înăuntru, văd că fiecare comportament dificil sau blocaj a avut, la un moment dat, un rost protector. Și această protecţie a fost acolo pentru a depăși anumite momente dificile. Și această privire corectă, reală, înmoaie.”
Nimeni nu este stricat, pe bune.
„Omul realizează că nu este defect şi nu mai simte nevoia să se repare. Începe, pur și simplu, să se includă pe sine. E o trecere subtilă, dar imensă, de la luptă la observare, observarea sa, a realităţii. Și abia de aici începe adevărata călătorie de aflare de sine.”
Adevărul incomod despre bagajul familiei
Te-ai întrebat vreodată de ce repeți anumite greșeli fără să vrei? Răspunsul stă adesea ascuns în dinamica invizibilă a familiei. „Primul este că aparţinem sistemului nostru de familie și că nu suntem conștienţi de faptul că acest lucru determină o mare parte din viaţa noastră personală. Sistemul familial funcţionează după o logică proprie, nimeni nu poate fi exclus, nici cel care a adus rușine familiei, nici cel care a murit prea devreme, nici cel cu care nu mai vorbim din diferite motive, fie că nu a respectat regulile familiei, fie că a comis acte grave, imorale, a ucis, a furat, nimeni nu poate fi exclus fără ca altcineva din sistem să preia, inconștient, locul sau povara acelei persoane.”
Și mai există un principiu fundamental. „Al doilea adevăr e cel al ordinii, viaţa curge mai ușor când respectăm ierarhia generaţiilor. Nu e vorba de supunere oarbă faţă de părinţi. E vorba că ei au venit înaintea noastră și asta contează pentru că, dacă nu respectăm asta, înseamnă că nu suntem de acord cu existenţa noastră, nu respectăm viaţa pe care am primit-o prin ei. Purtăm destinele lor prin noi, fără să știm. Și onorarea lor, nu idealizarea, ci onorarea, e singura cale spre propria noastră libertate.”
Stai puțin, cum vine asta cu loialitatea față de suferință? E simplu și dureros în același timp. „Fără un proces de explorare, un procent imens din ceea ce facem e condus de loialităţi pe care nici nu le vedem. Dacă tu ai suferit, nu am dreptul eu să fiu fericit, aceasta este dinamica ascunsă. Alegerea conștientă apare abia când facem vizibilă această dinamică, când trecem de la trăiesc așa pentru că nu știu altfel la, văd ce a fost, onorez preţul plătit de voi și aleg să fac ceva bun cu viaţa mea.”
Corpul tău știe totul. Cum recunoști adevărul
Când apare acel moment de claritate, reacția fizică este imediată și nu poate fi confundată. „Da. Îl recunoști, îl simţi, e o liniște care se lasă brusc. Respiraţia se schimbă, devine mai lentă, mai adâncă. Corpul se așază alt fel în scaun. Nu e un văzut cu ochii fizici, e ceva care cuprinde toată fiinţa. Omul nu mai caută explicaţii. Pur și simplu, recunoaște. E ca o capitulare blândă în faţa adevărului. În secunda aceea, ceva din greutatea de pe umeri se topește și altceva se deschide. Și asta e suficient.”
Mintea ne joacă feste, dar corpul nu minte niciodată. „Corpul este cel mai bun prieten al nostru. Corpul nu minte niciodată. Mintea construiește povești, justifică, amână. Corpul doar arată. Tensiunea din umăr, respiraţia care se oprește, tremur, palpitaţii, picioarele care vor să fugă, acestea sunt mesaje, răspunsuri. Învăţăm să le citim și totul devine mai clar.”
Sentimentele autentice, chiar și cele dureroase, aduc o formă de claritate. „Ceea ce ar trebui să simţim vine din cap, e zgomotos, vine cu justificări, cu vinovăţie. Sentimentul autentic e direct, simplu, și chiar dacă e durere, aduce liniște și o formă de claritate. Adevărul are o vibraţie pe care fiecare persoană o recunoaște atunci când îl atinge, nu are nevoie de argumente ca să fie recunoscut.”
Ce înseamnă să fii, în sfârșit, la locul tău
A-ți ocupa locul înseamnă să renunți la roluri care nu îți aparțin (salvator, părinte pentru părinții tăi) și să îți asumi responsabilitatea pentru propria viață. „Înseamnă să încetezi să mai fii părintele propriilor tăi părinţi. Sau salvatorul partenerului. Sau cel care rezolvă tot, pentru toţi. Înseamnă să te întorci la locul tău de cel mic în raport cu cei care ţi-au dat viaţă și să fii cel mare în propria ta existenţă, cu responsabilitate.”
Dar vindecarea nu este o linie de sosire. „Eu prefer să nu folosesc cuvântul vindecare în sensul în care este înţeles, ca fiind un punct terminus unde totul e rezolvat. Nu există un capăt. Prefer să vorbesc de integrare, de reîntregire. E procesul prin care nu mai respingi nicio parte din tine, din istoria ta, niciun membru al familiei, nicio experienţă trăită.”
În final, mesajul este unul de acceptare și de întoarcere la rădăcini. „Le-aș spune că noi nu suntem aici să împlinim cine știe ce misiuni. Că suntem toţi aici să ne reamintim, să învăţăm să trăim conștient, să explorăm viaţa pentru a crește şi a ne îmbogăţi ca fiinţe. Este un proces continuu, este un drum care trece întotdeauna prin rădăcini. Nu te poţi găsi cu adevărat dacă fugi de cei prin care ai venit. Întoarce-te cu blândeţe spre părinţii tăi, nu ca să îi justifici sau să îi idealizezi, ci ca să îi privești cu ochi noi. Respectă viaţa pe care ai primit-o prin ei și dă-ţi permisiunea să o trăiești pe deplin. Ești deja întreg. Doar privește și recunoaște realitatea.”
