Drama „Only Heaven Knows”, regizată de Nurzhamal Karamoldoeva, a cucerit publicul la Festivalul de Film Alternativa, după ce a călătorit peste 7000 de mile din Kazahstan până în Columbia. Filmul spune povestea Mirei, o manichiuristă din Chicago, al cărei soț, șofer de camion, dispare brusc, lăsând în urmă datorii uriașe la oameni periculoși. O poveste care, dincolo de ecran, oglindește realitatea multor familii de români.
Vieți duble și secrete la mii de kilometri distanță
Te-ai gândit vreodată cum e să trăiești cu teama că omul de lângă tine ascunde o viață dublă? Când soțul Mirei (jucată de Malika Kanatova) nu mai dă niciun semn, tânăra femeie se lovește de realitatea cruntă a dependenței lui de jocuri de noroc. Iar drama rezonează puternic și în România, unde nenumărate familii trăiesc durerea separării, cu soți plecați luni întregi ca șoferi de TIR.
Distanța uzează relațiile în moduri pe care puțini le înțeleg pe deplin. „Am auzit multe povești despre căsnicii care se destramă pentru că soții sunt plecați pentru perioade lungi lucrând pe drum, iar soțiile sunt lăsate singure, trăind vieți complet separate”, povestește regizoarea filmului, Nurzhamal Karamoldoeva.
Un film făcut cu sufletul, nu cu banii
Până la urmă, un film independent nu se face bătând din palme. Echipa a lucrat cu actori neprofesioniști și cu un sprijin uriaș din partea comunității kârgâze din Chicago. Oamenii și-au deschis sufletele pentru a face acest proiect posibil. „Am strâns fonduri pe cont propriu, este o producție complet independentă și am avut un sprijin atât de mare din partea diasporei locale, care s-a implicat cu adevărat în timpul producției cu prânzuri, locații și ajutor general”, explică Karamoldoeva.
Programul de filmare a fost infernal. „A fost un program foarte strâns, iar filmul a fost filmat în afaceri reale în jurul orelor lor de program. Am utilizat pe deplin resursele pe care le aveam.”
Dar cea mai mare provocare a fost găsirea actorului pentru rolul lui Eric. După cum relatează Revistaioana, echipa a căutat luni de zile un șofer de camion real, pe care l-a găsit abia în a patra zi de filmări, în persoana lui Dauren Tashkenbaev. „Pentru primele zile ale filmului, am avut-o pe Mira căutându-l pe Eric atât pe ecran, cât și în afara lui, ceea ce mi s-a părut destul de emoționant. Au fost grozavi împreună, iar Dauren a ajuns să aducă mult din propria sa energie pe ecran, așa că a funcționat foarte bine.”
Frica de a fi invizibil și teama de deportare
Și totul se petrece pe un fundal de tensiune reală. Filmările au avut loc între mai și iunie 2024, exact înainte ca raidurile agenției americane pentru imigrație (ICE) să se intensifice. „Am filmat filmul între mai și iunie 2024, înainte ca lucrurile să devină cu adevărat rele”, recunoaște regizoarea. „Câteva luni după ce am filmat, lucrurile s-au intensificat cu adevărat”.
Frica a devenit o constantă.
„Când eram la montaj, citeam mereu despre raiduri. În timpul premierei din Chicago, oamenii din echipa filmului erau îngrijorați să participe, deoarece raidurile ICE erau în plină desfășurare. Oamenii erau foarte precauți pentru că le era atât de frică, iar unii dintre ei trecuseră granița în SUA sau intraseră în țară în tot felul de moduri diferite. Lucrurile s-au schimbat atât de drastic în anul pe care l-am petrecut făcând filmul, încât nu ar fi fost fezabil să-l facem acum și tocmai atunci a devenit mai important.”
Chicagostan, comunitatea care prinde voce
Solidaritatea învinge însă teama. Filmul aduce pe ecran o lume pe care mulți o ignoră, cea a diasporei din Asia Centrală. „Oamenii din Asia Centrală numesc Chicago Chicagostan pentru că este o destinație foarte populară pentru imigranții kârgâzi și kazahi”, adaugă Karamoldoeva. „Există legături foarte strânse cu diaspora, dar comunitatea încă se simte invizibilă, iar acesta a fost un sentiment very palpabil la premiera noastră. Mulți dintre membrii publicului aflau despre dimensiunea diasporei kârgâze din oraș pentru prima dată. Sper ca acest film și altele asemenea să devină punți culturale pentru a face comunitatea mai vizibilă.”
Autenticitatea a fost cheia. „Povestea cu mașina de poliție pe care o vedeți în film s-a întâmplat în viața reală, iar mulți dintre actori au jucat versiuni ale lor înșiși. Este un film foarte personal și se simte foarte autentic din acest motiv.”
Următorul val cinematografic. Kârgâzstanul țintește sus
Numai că ambițiile nu se opresc aici. Regizoarea compară evoluția cinematografiei din țara ei cu boom-ul sud-coreean de acum două decenii, susținut de un public local avid de povești autentice. „Filmele noastre sunt foarte susținute de publicul local; există un public format pentru ele. Un fenomen similar s-a întâmplat în Coreea de Sud când prezența publicului local a stimulat efectiv cineaștii să ne exploreze meșteșugul, să ne provocăm și să devenim mai buni.”
Festivalul Internațional de Film de la Bișkek a ajuns deja la a treia ediție și crește de la an la an. „Festivalul se impune ca acest punct focal nu doar pentru cineaștii regionali, ci și pentru oamenii care vin din întreaga lume, de la organizatori de festivaluri la critici”.
Iar Nurzhamal Karamoldoeva pregătește deja un nou proiect, intitulat „Taken”, a cărui acțiune se petrece în anii 1960. Filmul spune povestea unei tinere de 18 ani care fuge pentru a scăpa de tradiția răpirii miresei. „Este despre o femeie de 18 ani care, după ce pică examenele de stat, este trimisă în munți îndepărtați pentru a evita zvonurile despre răpirea miresei, dar este totuși răpită și trebuie să plece într-o călătorie înapoi acasă și spre libertatea ei”.
