La prezentările din Londra pentru primăvară-vară 2027, ținutele în mărimi mari și intermediare au pierdut din nou teren. Designerii Ester Manas, Sinéad O’Dwyer și Karoline Vitto descriu însă o problemă care continuă dincolo de podium: hainele trebuie proiectate pentru corpuri diferite, produse în acele mărimi și promovate astfel încât clientele să le găsească.
Un exemplu vine de la Sinéad O’Dwyer. În discuția publicată de Vogue, aceasta povestește că a realizat, în unele sezoane, numeroase piese până la mărimea americană 20 pentru un magazin mare. Comerciantul nu le-a promovat și nici nu le-a inclus în secțiunea site-ului dedicată mărimilor mari.
Pentru designer, rezultatul a fost o colecție în care echipa investise muncă și atenție, dar care nu ajungea la femeile pentru care fusese creată. Experiența a făcut-o să pună sub semnul întrebării utilitatea acestui model de vânzare pentru propria afacere.
Mărimile produse trebuie să fie și vizibile în magazin
O’Dwyer spune că a încercat ani la rând să dezvolte vânzarea prin magazine partenere. În opinia ei, un brand independent întâmpină deja dificultăți chiar și atunci când oferă o rochie simplă într-o singură mărime. O gamă extinsă și o direcție proprie de design fac traseul comercial obișnuit și mai greu de urmat.
Lucrul la o ținută personalizată îi oferă, în schimb, certitudinea că efortul depus este apreciat de persoana care o poartă.
Karoline Vitto colaborează cu doar câteva buticuri mici, alese pentru că susțin brandul și sunt dispuse să arate și să prezinte mărimile disponibile. Vânzarea directă a apropiat-o de clientele sale: uneori recunoaște numele cumpărătoarei când primește notificarea unei comenzi.
Balthazar Delepierre, cofondator și co-director de creație al brandului Ester Manas, spune că firma reușește să câștige vizibilitate și cliente prin oferta sa de mărimi, fără să depindă de atenția din rețelele sociale sau de magazinele care vând mai multe branduri. Ester Manas descrie activitatea actuală drept mai lentă și mai discretă, dar consideră obiectivul atins dacă hainele ajung să fie purtate.
Proiectarea pornește de la corpul pentru care se face haina
Ester Manas a început cu o nevoie personală. Poartă mărimi europene 44, 46 sau 48, în funcție de marcă, însă în activitatea sa de designer lucra zilnic pentru 38, 36 sau 34. A decis să creeze și pentru propriul corp.
Brandul fondat împreună cu soțul ei, Balthazar Delepierre, a primit o reacție puternică încă de la lansare, povestește acesta. El subliniază că participanții la discuție au abordări creative diferite, chiar dacă urmăresc aceeași deschidere către mai multe mărimi.
Și Karoline Vitto a pornit de la dorința de a-și putea proba propriile creații. Ulterior, a întâlnit alte femei care se regăseau în ceea ce făcea. Întrebată cum vede astăzi locul brandului său în industrie, designerul Karoline Vitto a declarat în discuția cu Vogue: „Mi-ar plăcea să nu fim excepția.”
Pentru Sinéad O’Dwyer, alegerea are și o componentă personală legată de sănătatea mintală. Designerul spune că a avut o tulburare de alimentație în tinerețe și că aceasta i-a influențat experiențele și relațiile.
În opinia ei, imaginile modei de lux ajung inclusiv la oamenii care nu cumpără aceste produse. Expunerea repetată la același tip de corp, aceeași înălțime și aceleași abilități îi poate afecta mai ales pe cei foarte tineri. O’Dwyer consideră că înțelegerea deciziilor comerciale din industrie i-a oferit ulterior o perspectivă privilegiată, pe care aceștia nu o au.
Londra pierde reprezentare, iar Parisul recuperează o parte
Vogue Business Size Inclusivity Report împarte ținutele în categorii de mărimi: plus-size pentru mărimile mari, mid-size pentru cele intermediare și straight-size pentru gama standard. Pentru Londra, comparația cu sezonul precedent arată astfel:
- Plus-size: 0,5% dintre ținute, față de 0,8%.
- Mid-size: 3,6%, față de 6,5%.
- Straight-size: 95,9%, față de 92,7%.
Karoline Vitto a prezentat la Rio Fashion Week în aprilie, iar Sinéad O’Dwyer și-a arătat colecția primăvară-vară 2027 în iulie, la muzeul V&A din Londra. Niciuna nu a participat cu o prezentare la sezonul londonez din septembrie.
În Paris, evoluția a fost în sens opus:
- Plus-size: 0,5% dintre ținute, comparativ cu 0,1% în sezonul anterior.
- Mid-size: 2%, comparativ cu 0,4%.
- Straight-size: 97,5%, comparativ cu 99,5%.
Brandul Ester Manas a revenit în acest sezon pe podiumul parizian după doi ani de pauză. În propria prezentare, ținutele mid-size au reprezentat 42,4%, iar cele plus-size, 36,4%.
Rapoartele Vogue Business din ultimii patru ani asociază absența acestor designeri din prezentările de la Londra sau Paris cu scăderi puternice ale reprezentării mărimilor intermediare și mari. Cele trei branduri nu se opresc la selecția modelelor: creează, produc și comercializează haine în aceste mărimi, pentru comunități mici de cliente implicate.
O apariție pe podium nu spune întreaga poveste a unui brand
Ester Manas critică mărcile care transformă o inițiativă izolată de comunicare într-o imagine de incluziune permanentă. În opinia ei, bugetele mari permit colaborări cu modele celebre cu forme, urmate de atenție mediatică, fără ca această imagine să reflecte oferta reală a brandului.
Designerul povestește că, după lansarea propriei firme, lua în calcul conducerea creativă a unei case mari, păstrând aceeași abordare a mărimilor. La interviuri, spune ea, discuția s-a încheiat imediat ce a cerut să poată extinde gama de mărimi.
O’Dwyer vede în asemenea experiențe un motiv de scepticism față de etica industriei. Vitto compară situația cu piața de masă și cosmeticele, unde, spune ea, campaniile includ deja femei care nu sunt foarte slabe.
Clasamentele privind diversitatea corporală îi pot așeza alături pe designerii care lucrează constant pentru mărimi diferite și pe cei care au inclus, într-un singur sezon, un model cu forme, o celebritate plus-size sau câteva modele atletice aflate la limita inferioară a categoriei mid-size.
Vitto preferă totuși una sau două asemenea apariții absenței totale. Contestă însă felul în care unele branduri descriu drept mid-size modele care, potrivit ei, poartă doar mărimea 8. Faptul că numele său și al lui O’Dwyer sunt atât de strâns legate de reprezentarea corporală la Londra îi aduce și un sentiment de responsabilitate pentru continuarea muncii.
Manas are o rezervă diferită: apar adesea aceleași supermodele celebre. Ea consideră că participarea acestora nu ar trebui contabilizată în raport drept dovadă de incluziune a brandului. Pentru propria prezentare din Paris, selecția depinde de modelele aflate în oraș și de bugetul necesar pentru a arăta colecția așa cum dorește.
O’Dwyer distinge între recunoașterea acordată unei mărci și impactul cultural al apariției. Spune că, pe podiumuri cu mărimi atât de mici, ar aprecia inclusiv prezența mărimilor americane 4 sau 6. O femeie cunoscută care poartă peste mărimea americană 8 poate conta pentru cei care o văd, chiar dacă brandul nu merită automat laude pentru incluziune.
Formele construite în haină provoacă o altă critică
În discuție a fost abordată și folosirea hainelor pentru a crea șolduri sau busturi ample pe modele foarte slabe. Karoline Vitto apreciază execuția acestor piese, dar contestă alegerea corpurilor pe care sunt prezentate.
„De ce să nu lucrezi cu un corp care există deja și atunci poate ai avea posibilități de design mai interesante?”, a întrebat Vitto.
„Încearcă să ne vândă ideea că poți avea forme, dar numai dacă sunt false sau numai dacă sunt impuse de un designer într-un mod foarte controlat”, a adăugat ea.
O’Dwyer cere presei să explice mai clar cât de mici sunt, în realitate, mărimile modelelor de podium. Ea amintește eforturile Model Alliance și ale presei de la începutul anilor 2000 de a informa publicul despre acest subiect și consideră că percepția propriului corp poate fi deformată de imaginile văzute.
Vitto solicită mai multe inițiative de sprijin și spune că oamenii încearcă să-și micșoreze corpurile, fără să se știe ce consecințe va avea acest lucru în viitor. O îngrijorează și felul în care adolescentele privesc aceste prezentări.
Probele și vânzările directe le apropie de cliente
Pentru O’Dwyer, magazinele temporare oferă cea mai clară confirmare a muncii sale: unele cliente cumpără multe piese, iar hainele li se potrivesc. Întâlnirea cu persoana pentru care a proiectat colecția contrastează cu distanța pe care o resimte uneori în vânzarea online sau prin intermediari.
Vitto își amintește o vânzare de mostre la care clientele au renunțat la cabine și au început să probeze împreună, încurajându-se reciproc. Pentru echipă, contează să vadă că femeile aleg să plătească pentru haine la care s-a lucrat luni întregi.
Manas descrie o relație bazată pe cumpărătoare care revin și trimit mesaje entuziaste. Delepierre spune că aceste branduri pot îmbunătăți viața clientelor și că au nevoie de sprijin pentru a continua.
Finanțarea mostrelor și școlile sunt două puncte de pornire
O’Dwyer propune un fond, eventual susținut de un mecena, care să ofere în fiecare sezon granturi brandurilor mici interesate să dezvolte o a doua mărime de mostră, adică o piesă de probă într-o mărime suplimentară. Spune că știe designeri care ar dori o selecție de modele mai apropiată de publicul lor.
Despre obstacolul întâlnit de aceste firme mici, spre deosebire de mărcile mari, designerul Sinéad O’Dwyer a declarat în discuția cu Vogue: „Cred că bariera sunt banii.”
Vitto susține propunerea, pe care o discutase anterior cu O’Dwyer. Manas cere și o schimbare în pregătirea viitorilor designeri: „Cred că școlile trebuie să predea altfel și să nu mai cumpere doar manechine EU 36”, a declarat designerul Ester Manas în aceeași conversație.
Ea subliniază că nu toți studenții pot face un stagiu neplătit la unul dintre cele trei branduri pentru a învăța să lucreze pe corpuri diferite. În viziunea sa, această pregătire trebuie să înceapă în școlile de modă.
